a.

Ah. M’a pocnit asa dintr’o data. M’a pocnit, pur si simplu. Asa cum dimineata ma pocneste vantul rece, asa cum ma pocneste vocea maicamii cand ma scol. M’a pocnit dragsotea. Da, acel sentiment superciudat si superaiurea care iti pompeaza emotia prin vene de fiecare data cand il vezi.

Si, parca peste noapte, m’am transformat iar in fetita indragostita de vara trecuta. Il iubesc. Incontrolabil, imprevizibil, imposibil. Dureros de imposibil.

Si ma uit pe postarile de vara trecuta. Si ma gandesc: nu m’am schimbat deloc. Am crescut cativa centimetri in inaltime, mi s’au latit soldurile si mi s’a subtiat talia. Dar de iubit, iubesc la fel ca acum 8 luni; nimic nu s’a schimbat si se pare ca nimic nu se va schimba. Si as putea fi acelas suflet intr-o mie de corpuri, ca tot asta de acum as ramane.

Si nici acum nu iubesc un tip frumos; nu ii iubesc nici inteligenta, nici banii si nici mecla. Il iubesc pe el. Si punct. Nici acum nu ma pieptan de dimineata si nici acum n’am renuntat sa’mi pun cinci lingurite de zahar in cafea. Pot spune ca nu m’am schimbat deloc.

Doar ca sunt mai matura, am invatat o gramada de lucruri in astea 8 luni. Am invatat ca daca nu sunt dotata cu aripi, mai bine nu incerc sa zbor, ca daca nu pot spune nimic, mai bine sa tac si sa nu spun prostii, ca mai bine ma opresc din cautat daca lucrul pe care il caut e mai degraba imaterial, si ca orice ar crede lumea, n’am sa ma schimb si n’am sa ma conformez unui tipar ca sa fiu acceptata; trebuie sa invat sa fiu acceptata pentru ceea ce SUNT. Pentru felul in care m’am nascut. Nimeni nu umbla la ADN-ul meu, da?

Si degeaba ma ascund sub sarcasme si umor negru. Fac asta pentru ca stiu ca nu am ce sa va zic voua. Nu pot sa descriu dragostea in cuvinte. E o emotie, o simti intr’un fel unic, de fiecare data altfel.

Si sufletul meu nu e nimic mai mult decat o portocala decojita de catre dragoste. E ceva moale si usor de stricat. Asa ca purtati’va cu grija cu mine.